League of Legends: Poveste Sylas the Unshackled

[MrBriosa]

RECRUTUL

DE JOHN O’BRYAN

 

În plină amiază, soarele strălucea, luminând chiar și tabăra exilaților, ascunsă adânc în inima canionului. Din umbra adăpostului său, Sylas din Dregbourne aștepta răbdător întoarcerea cercetașei. În cele din urmă, o văzu venind de după turnul de piatră ce străjuia intrarea crevasei, însoțită de un tânăr cu o privire curioasă.

– El e Happ, zise cercetașa. Vrea să ni se alăture.

Sylas ieși din adăpost și se uită la el neimpresionat.

– Așa, deci?

– Îl știu din grupurile clandestine. Vânătorii i-au luat familia. El de-abia a reușit să scape.

Sylas aprobă tăcut și-l măsură din priviri pe tânărul din fața lui. Băiatul fusese binecuvântat cu puteri magice, care-l învăluiau precum un voal negru. Dar mai mult de-atât, Sylas nu putea vedea nimic despre caracterul acestuia.

– E un băiat bun, îl asigură cercetașa. Și e din Dregbourne.

Expresia lui Sylas deveni una de surprindere plăcută, de parcă s-ar fi întâlnit cu o rudă pe care n-o știa, iar băiatul se strădui să se prezinte.

– M-am gândit că poate... mă pot alătura... cauzei dumneavoastră. Domnule.

Întreaga tabără de proscriși izbucni în râs. Băiatul se uită de la un chip amuzat la altul, încercând să-și dea seama cu ce greșise.

– Nu e niciun ''domn'' pe aici, râse Sylas. Doar dacă vrei tu să ni te adresezi tuturor așa.

– Am înțeles, dom... Adică, am înțeles, zise băiatul, aproape repetându-și greșeala.

Recrutul părea stânjenit, întrebându-se dacă făcuse alegerea potrivită venind acolo. Sylas puse o mână de care atârnau lanțuri grele pe umărul băiatului, sperând să-l liniștească.

– Nu-ți face griji, Happ. Aici nu te judecă nimeni. Ești departe de Dregbourne.

Îl simți pe tânăr relaxându-se și continuă:

– Înțeleg prin ce-ai trecut. Au stat cu ochii pe tine clipă de clipă, te-au hăituit, te-au făcut să te simți inferior. Aici nu ți se va întâmpla așa ceva. Aici ești acasă.

Happ zâmbi larg, dar continuă să se uite în jos, de parcă s-ar fi simțit nedemn de noua lui bucurie.

– Știi de ce port lanțurile astea? îl întrebă Sylas.

Recrutul scutură din cap, prea timid ca să încerce măcar să ghicească.

– Nu sunt doar arme. Sunt amintirea locului din care venim. A ceea ce putem face și a eliberării noastre iminente. Ești alături de mine?

– Da. Da, vreau să fiu liber.

– Bine, zise Sylas. Diseară, îți vei frânge propriile lanțuri.

 

 

---

 

 

 

Întunericul se lăsa încet, iar tufișurile umbroase de la marginea drumului erau perfecte pentru o ambuscadă. Sylas și vreo zece dintre cei mai de încredere magi ai lui așteptau în ele. Lângă el, recrutul își rodea neliniștit unghiile.

– Nu-ți face griji, zise Sylas, zâmbindu-i încurajator. Și eu am avut emoții prima oară. După o vreme, te obișnuiești și ajunge să fie floare la ureche.

Înainte să-l poată liniști pe deplin, de departe se auzi tunetul copitelor și al roților unei trăsuri care venea ca o furtună. În câteva secunde, aceasta ajunse în dreptul tâlharilor.

Cu o clipă înainte să apuce caii să treacă prin fața lui, Sylas le făcu semn celorlalți să pornească ambuscada.

Cu un gest din încheietură, un mag bătrân și răpciugos invocă liane-de-fier groase care se întinseră de-a latul drumului, iar caii se loviră de ele în plin galop. Caii căzură cu gâtul înainte în noroi, iar trăsura năvăli peste ei într-o hărmălaie asurzitoare.

Magii ieșiră din ascunzătoare și-i țintuiră pe cei din echipaj cu arme și vrăji. Sylas sări pe trăsură, de-abia așteptând să pună mâna pe pasagerii neajutorați dinăuntru.

– Hai, recrut, îi strigă lui Happ, făcându-i semn să se apropie.

Happ se urcă pe cabină și începu să tragă de ușă. Aceasta se deschise cu greu, dezvăluind un nobil înspăimântat și rănit. Ochii lui Sylas străluciră cu răutate.

– Hei, ia te uită cine îngenunchează acum, domnia ta, zise Sylas, întinzându-i mâna.

Nobilul se zbârli tot. Deși era grav rănit, ura sa față de Sylas era vie și nevătămată.

– N-o să tremur în fața unuia ca tine.

– Foarte bine, zise Sylas. N-aș vrea să ratezi ce urmează.

În câteva minute, toți soldații și însoțitorii nobilului erau aliniați lângă drum, cu mâinile în lanțuri. Sylas merse prin dreptul lor, privindu-i pe fiecare în parte.

– Inima îmi plânge pentru voi toți. Nu mint, continuă el. Sunteți doar niște rotițe în marea lor mașinărie.

Apoi se opri și tonul lui se înăspri când arătă spre nobilul legat.

– Dar ați ales să-i serviți pe cei ca el... și deci, să le slujiți cauza.

Se întoarse înapoi spre tâlharii lui și întrebă cu voce tare:

– Frați și surori! Acești oameni lucrează pentru porci. Asta ce-i face?

– Porci! răspunseră tâlharii.

– Să-i lăsăm să plece?

– Nu! urlară magii.

– Dar dacă se răzgândesc? Dacă jură că nu ne mai stau niciodată în cale? întrebă Sylas cu un zâmbet șiret în colțul buzelor.

– Atunci mint! urlă magul răpciugos din tufișuri.

– Nu putem avea încredere în ei! strigă altul.

– Și-atunci care să le fie soarta? întrebă Sylas.

– Trebuie să moară! strigă un mag tânăr, cuprins de o ură mai adâncă decât ar fi putut acumula în scurta lui viață.

Ceilalți începură să strige și ei la unison, până când vorbele lor se împletiră într-un singur ecou:

– Porcii să moară!

Sylas aprobă tăcut, ca și cum s-ar fi lăsat încet-încet convins de cuvintele lor.

– Așa să fie, atunci.

Sylas îl atinse blând pe umăr pe noul recrut. Cătușele din petricită începură să fumege. Închise ochii, savurând puterea pe care o captura.

Imaginea îi făcu pe captivi să se cutremure. Mulți căzură în genunchi, plângând și implorând să fie lăsați să trăiască. Doar nobilul rămase mândru în picioare, înfruntându-și curajos soarta, în timp ce Sylas le vorbi magilor pe un ton sumbru.

– Îmi pare rău că nu vă pot arăta frumoasa lume care va să vină.

Cuvintele îl făcură pe recrut să se cutremure.

– Sylas, nu, protestă Happ. Sunt doar... oameni.

Magul îl ignoră și își întinse brațele și degetele, dezlănțuind magia din cătușele sale. Un nor negru și gros izbucni din degetele lui și se strânse deasupra capetelor celor din echipajul nobilului. Aproape în același timp, începură să se țină de gât, sufocându-se. Câteva momente mai târziu, căzură pe jos, morți.

După ce execuția se încheie, magii rămaseră gravi și tăcuți. Nobilul plângea în tăcere, cu lacrimile prelingându-i-se peste buzele strânse. Doar recrutul vorbi.

– Nu... de ce? întrebă Happ, căzând în genunchi.

Sylas îl ridică înapoi în picioare, consolându-l cu o mână părintească.

– Happ, ai vrut să te alături cauzei noastre. Ei bine, asta e! Aceasta e libertatea noastră...

Îl conduse blând pe recrut spre nobil și-l împinse înainte.

– ...smulsă din mâinile fiecărui nobil mort.

Happ se uită la nobil cu ochii în lacrimi. Întinse o mână tremurândă, pregătindu-se să ia viața celui din fața lui. Apoi, o lăsă să cadă.

– Nu pot.

Răbdarea tandră a lui Sylas începu să se evapore.

– Omul ăsta nu ți-e prieten. Viața lui e clădită pe suferința noastră. Te-ar spânzura cu prima ocazie, în loc să-ți arate un dram de bunătate.

Recrutul nu se mișcă. În cele din urmă, nobilul își regăsi vocea și spuse, cu vorbe tremurânde:

– Ești un monstru.

– Da, răspunse Sylas. Așa m-au numit ai tăi când m-au întemnițat în întuneric.

Sylas întinse mâna. Cătușa încă mai strălucea puțin. Magia pe care o luase de la Happ îi ajungea pentru încă un fuior de fum negru. Norul mititel și întunecat învălui capul nobilului și-i smulse aerul din plămâni. În timp ce bărbatul se zbătea, Sylas privi înapoi spre recrut, nu cu furie, ci cu tristețe.

– Îmi pare rău, Happ. Dar nu ești gata să te eliberezi. Du-te. Întoarce-te la lanțurile tale.

Sylas se uită cum Happ se întoarse cu ochii plini de rușine, gata să plece din grupul magilor. Apoi, însă, recrutul se uită la trăsura distrusă din fața lui și la drumul lung și noroios care ducea înapoi spre capitală. Sylas aproape că-i putea simți gândurile și teama de suferința care-l aștepta în vechea lui viață.

Happ se aplecă și smulse cu greu un pumnal din mâna vizitiului mort, apoi se întoarse la nobilul care încă se chinuia să respire, chircit pe pământ.

– Sunt gata.

Când tânărul ridică pumnalul deasupra nobilului, tristețea lui Sylas se transformă în bucurie. Oricât de mulți ar fi eliberat, reușita îl făcea mereu să zâmbească.

[faimosulEMY]

E bestială povestea, mi-au dat lacrimile și mie! :)))