League of Legends: Poveste AHRI - VULPEA CU NOUA COZI

[KaufeNN]

AHRI

VULPEA CU NOUĂ COZI

                

 

 

 

 

      Piața mirosea a tămâie și a varză putrezită. Ca să mai uite de putoare, Ahri își înfășură mantia în jurul celor nouă cozi și începu să se joace cu cele două pietre ale soarelui, rostogolindu-le pe degete și lovindu-le una de cealaltă. Arătau ca niște flăcări, dar fuseseră cioplite în așa fel încât marginile lor mai ascuțite să se poată suprapune și să formeze o sferă perfect netedă. Ahri avea pietrele aurii de foarte mult timp, dar nu știa de unde proveneau. Deși se afla într-un mediu pe care nu-l cunoștea și nu-l înțelegea, zumzetul magiei latente din jurul ei o liniștea. Trecu de o tarabă pe care fuseseră înșirate nenumărate coșuri împletite, umplute până în vârf cu roci șlefuite, cochilii gravate cu legendele unui trib oceanic, zaruri cioplite din oase și multe alte lucruri ciudate. Niciuna din ele nu semăna cu pietrele sculptate ale lui Ahri.

                 – Vrei să cumperi o nestemată albastră ca cerul? o întrebă negustorul cu barba sură. Dau la schimb o podoabă azurie pentru o singură pană de corb-urlător sau chiar și pe o sămânță de copac jubji. Azi mă simt mărinimos.

Ahri îi zâmbi, dar clătină din cap și continuă să traverseze piața cu pietrele soarelui în mână. Trecu de o tarabă plină cu legume portocalii țepoase, de un copil care vindea niște fructe ce-și schimbau culoarea odată cu vremea și de cel puțin trei vânzători ambulanți de tămâie, care jurau că descoperiseră cea mai profundă formă de meditație. 

 

                – Aflați ce vă așteaptă-n viață! Hai să vă ghicesc! strigă o tânără cu ochii mov deschis și o față delicată. Aflați de cine vă veți îndrăgosti sau cum să evitați ghinionul cu un singur praf de rădăcină de brusture. Sau, dacă preferați ca viitorul vostru să fie știut doar de zei, vă pot răspunde la o întrebare din trecut. Înainte de asta, vă recomand să mă-ntrebați dacă riscați să muriți otrăviți sau nu.

Un vastaya înalt cu urechi de felină se pregătea să muște dintr-un pateu picant. Încremeni pe loc și începu să se uite alarmat la ghicitoare.

               – Apropo, răspunsul este ''nu''. Pentru tine, e gratis, îi spuse fata cu o reverență, apoi se întoarse către Ahri. Hmmm, se pare că tu ai avut un trecut tare întunecat și misterios. Sau ai măcar niște povești de spus. Ai vreo întrebare arzătoare pentru mine, domnișoară?

Chiar și cu mirosul tare de tămâie din jur, Ahri tot reușea să simtă parfumul de piele condimentată și blană udă care emana de la gâtul femeii.

              – Nu, mulțumesc, îi răspunse ghicitoarei. Doar mă uit.

              – Mă tem că n-o să mai găsești alte pietre ale soarelui cioplite de Ymelo în piața asta, îi spuse femeia, indicându-le pe cele pe care le ținea Ahri în mână. Nu ca ale tale. Ahri simți un fior pe șira spinării și se apropie de femeie. Nu voia să-și trădeze entuziasmul.

              – Știi ce-s astea? De unde vin? Femeia se uită stăruitor la Ahri.

             – Cel puțin cred că-s făcute de Ymelo. Până acum, eu una n-am mai văzut pe nimeni care să aibă două. Cât a trăit, a sculptat doar câteva și multe seturi s-au separat pe timpul războiului. Sunt foarte rare pietrele astea. Cu fiecare cuvânt pe care-l scotea femeia, Ahri se apropia de ea din ce în ce mai mult.

             – Apropo, mă cheamă Hirin.

             – Știi cumva unde-l pot găsi pe sculptorul ăsta? o întrebă Ahri.

             – Habar n-am, zise Hirin, râzând, dar dacă vii cu mine, îți voi spune tot ce știu despre el. Brusc nerăbdătoare, Ahri își strânse mantia în jurul umerilor și porni pe urmele ei; trecu de dugheana ghicitoarei, apoi ajunse la o căruță cu coviltir, decorată cu un număr impresionant de piei de animale.

             – Vrei un ceai? întrebă Hirin. L-am făcut azi-dimineață. Turnă două cești cu un lichid de culoarea vinului de prune, apoi îi oferi una lui Ahri. Ceaiul avea un gust dulce-amărui, de coajă de copac și miere. Hirin întinse mâna, cerându-i tăcut pietrele, dar Ahri refuză.

             – Am senzația că ții mult la pietrele astea, îi spuse cu un zâmbet ironic. Nu-ți face griji, nu vreau să ți le fur. Mi-aș strica reputația.

             – Îmi poți spune de unde vin? întrebă Ahri și i le întinse cu grijă. Hirin luă pietrele oferite de Ahri și le ținu în lumina soarelui.

             – Sunt foarte frumoase, îi răspunse. Nu înțeleg cum de se potrivesc atât de bine una cu cealaltă. N-am mai văzut niciodată unele ca astea. Ahri păstră tăcerea. Era atât de curioasă încât nici nu mai sufla și nu-și putea dezlipi ochii de la femeie.

             – Legendele spun că sculptorul Ymelo a adunat ouă fosilizate de șopârlă, vechi de mii și mii de ani, pe care le-a cioplit apoi în forme complexe. Se zice că șopârlele antice au trăit cu mult timp înainte ca Marea Ghetu să se transforme în deșert și să lase-n urmă doar praf și oase pietrificate. Hirin tuși, iar Ahri detectă un miros amar în răsuflarea ei, ca și cum ar fi băut oțet.

             – Pietrele lui Ymelo sunt piese mici ce se potrivesc perfect într-o sculptură mai mare, continuă ghicitoarea.

Femeia începu să legene pietrele aurii în fața lui Ahri.

            – La fel cum trecutul tău ți-e cunoscut doar pe alocuri și multe lipsesc din el, e posibil să mai existe și alte pietre ca astea, care ne sunt necunoscute, dar care combinate să creeze o cu totul altă formă. Cine știe cum te vei schimba când îți vei afla trecutul... Dacă găsești și celelalte pietre, s-ar putea să descoperi mai mult decât voiai.

           – Ce cuvinte frumoase, murmură Ahri către femeie.

După un moment de tăcere, Hirin începu să chicotească.

– Unele-s adevărate, altele-s inventate de mine. Cuvintele unei ghicitoare trebuie să curgă liber pentru a crea o poveste bună. Femeia se îndreptă către un dulap, din care scoase un cuțit de vânătoare.

– Iar ale mele curg așa bine când îți spun ce vrei să auzi, încât rămâi aici până când ceaiul îți amorțește mușchii. Ahri scoase un mârâit amenințător. Voia s-o sfâșie în bucăți pe femeie. Încercă să o atace, dar trupul nu-i asculta comenzile. Era pur și simplu țintuită pe loc.

– Ei, apucăturile astea nu-s demne de o domnișoară. N-am nevoie decât de o singură coadă. E foarte valoroasă și mi-ar folosi la o grămadă de poțiuni. Sau cel puțin, așa cred. N-am mai văzut până acum o vastaya cu cozi de vulpe. Ceaiul te paralizează... dar îți amorțește și durerea. Hirin începu să înfășoare una din cozile lui Ahri cu un bandaj. Tânăra încercă să i se opună, dar nu se putea mișca deloc.

– Mâine de dimineață o să te trezești bine mersi! îi spuse femeia. O să ai cu o coadă mai puțin, dar serios acum, chiar le folosești pe toate nouă?

Ahri închise ochii și își concentră atenția asupra rezervoarelor de magie din jurul ei. Deși existau suficiente prin preajmă, nu le putea folosi; ceaiul o slăbise prea tare. În schimb, mintea lui Hirin era mult mai vulnerabilă, așa că pătrunse în ea și o controlă.

Ahri deschise ochii și o fixă pe femeie cu privirea. Ochii ghicitoarei nu mai erau mov deschis, ci violet.

– Hirin, îi spuse. Vino mai aproape. Vreau să văd fața celei care m-a păcălit.

– Bineînțeles, domniță, îi răspunse Hirin.

Femeia era ca hipnotizată. Vocea ei părea golită de orice expresie, ca și cum ar fi venit de pe fundul unei fântâni. Își apropie fața de a lui Ahri până când se aflau la doar câțiva centimetri distanță una de alta. Ahri trase aer în piept și începu să îi fure femeii esența vitală....Hirin era o fetiță înfometată și înfricoșată, care se ascundea sub o tarabă din piață. Deasupra ei se certau doi bărbați, care o căutau. Muncise toată ziua și nu câștigase nimic...Ahri continuă să-i fure viața lui Hirin și să guste amintirile care îi declanșau cele mai puternice emoții. Savura toate aromele unice ale emoțiilor ghicitoarei și gustul lor bogat. Hirin îi ghici unui vraci acoperit cu nenumărate voaluri, apoi primi un ban de aramă pentru efort. Folosi banii pentru a cumpăra o bucată de pâine, pe care o devoră în câteva secunde. Într-o tavernă ca vai de lume, un grup de bărbați jucau cărți. Unul dintre ei avea niște sprâncene care seamănau cu aripile unui fluture și punea gaj o piatră cioplită de Ymelo, în timp ce Hirin îl privea din întuneric Hirin o urmărea pe Ahri prin piață. Una dintre cozi îi ieșise de sub mantie. O atrase pe vastaya în căruță. Ahri se opri, amețită de toată energia nouă pe care o furase. Cu fiecare amintire furată de la Hirin, energia i se întorsese în mușchi, eliminând otrava. După ce-și reveni complet, își dezmorți membrele și își scutură cozile cu un tremurat. Începeau să i se dezmorțească și o dureau. Deși amețită, Hirin era încă în viață. Ea, nu Ahri, urma să se trezească a doua zi dimineața bine mersi, dar fără câteva amintiri cărora n-avea să le ducă dorul.

Furia lui Ahri se risipise după ce aflase ce viață dusese femeia. O mângâie ușor pe obraz, apoi își strânse mantia în jurul umerilor și păși în piața inundată de soarele amiezii. Hirin nu avea să-și amintească nici de ea, nici de întâlnirea lor. Cu toate astea, Ahri ieșise câștigată din toată afacerea: aflase un nume, Ymelo, iar în minte i se întipărise imaginea unui bărbat cu sprâncenele ca aripile de fluture.