League of Legends: Poveste PANTHEON

[KaufeNN]

P A N T H E O N

PENTRU CEI CĂZUȚI

 

                Când aterizez în ruinele din Nerimazeth, nu simt că am făcut un salt de-a lungul cerului, magia celestă arzând în jurul meu. Simt doar că am căzut. Sunt doar un om, până la urmă. Pe dunele unduitoare din jurul meu luptă o cohortă de războinici Ra'Horak, solari veniți din îndepărtatele temple ale Muntelui Targon. Sunt cincizeci, înarmați cu lănci; au mărșăluit trei săptămâni prin deșert – o distanță pe care eu am acoperit-o în doar câteva clipe – pentru a investiga o putere care crește mereu, în timp ce a lor scade. În aceste locuri, soarele pe care ei îl adulează strălucește atât de puternic, încât umbrele trecutului par imprimate în deșert, conturul lor fiind tot ce a rămas dintr-un imperiu demult uitat. Clădirile zac acum acoperite de dune de nisip. Un Disc al Soarelui, care odată îi ridica pe oameni către ceruri, stă prăbușit și lipsit de strălucire. Aici e locul unde s-a născut și a murit Shurima. Primii iluminați aici au fost creați, în Nerimazeth. Iluminații ar fi trebuit să apere Shurima de toate pericolele, dar cei care au supraviețuit căderii imperiului și-au pierdut mințile după secole întregi de conflicte, transformându-se în darkini și distrugând totul în cale; în cele din urmă, au fost învinși. Totuși, după cum am văzut pe pielea mea, unele orori născute din orgoliul shurimanilor încă mai trăiesc...Aud un sunet metalic, iar o lance îmi zboară pe lângă coif. Apoi încă una, și încă una. Larma e acoperită de un strigăt de luptă, iar războinicii Ra'Horak își dezlănțuie forțele. Dar, chiar când își aruncă lăncile, o explozie magică le spulberă din aer, creând o cărare a distrugerii printre ruine. După ce praful se așază, o văd. E motivul pentru care sunt aici. O creatură în flăcări, la fel de fracturată ca imperiul pe care ar vrea să îl conducă. Nu seamănă cu niciun alt iluminat pe care l-am văzut vreodată. E un zeu decăzut, care consideră că orașul distrus e al lui și ar vrea să-l vadă renăscând. Dar, odată... și el a fost om. O să-i amintesc ce înseamnă asta, ce înseamnă să tragi adânc aer în piept în fața distrugerii. Toți o să-și amintească.

– E zeul-războinic! strigă unul din luptătorii Ra'Horak. Nu-l putem învinge!

– Hai să vă arăt moartea unui zeu! îi răspund urlând, apoi îmi ridic lancea și mă reped spre creatură.

              Arma arde cu puterea lor – cu puterea zeilor. Puterea stelelor. Creatura dezlănțuie o altă explozie din trupul ei năruit, iar mușchii mi se încordează sub greutatea stranie a magiei. Spre deosebire de lăncile războinicilor Ra'Horak, pe a mea magia nu o arde; în schimb, în ea strălucește propria lumină. Se îndreaptă ca o cometă către iluminat și îl aruncă la pământ, iar explozia se îndreaptă în sus, spre ceruri. În fața mea, la doar câțiva pași de craterul creat de explozie, o războinică Ra'Horak ține în brațe trupul unui camarad căzut în luptă. A încercat să-l protejeze, iar magia i-a ars brațul.

– Ești... ești un Aspect, îmi spune, dar în ochi îi citesc disperarea.

              Mă imploră să-i răspund că da, sunt un Aspect, ca să o pot salva. Ca să-i pot salva prietenul. În jurul nostru, războinicii Ra'Horak s-au împrăștiat care încotro și și-au pierdut dorința de-a lupta. Nu-i răspund războinicei. Cu ajutorul magiei pe care și-o dorește atât de mult, îmi chem lancea, care îmi zboară înapoi în mână, ca un ecou al loviturii mele. Pe vârful lăncii nu se vede niciun pic de sânge de-al iluminatului, doar nisip. Creatura nu e făcută din carne și oase, doar din magie și din piatră. Vreau să-i spun războinicei cum mă cheamă. Să-i spun că sunt Atreus, că și eu eram odată un războinic Ra'Horak, care implora cerurile să mă salveze... Dar acel bărbat nu mai există. A pierit pe culmile Targonului, alături de fratele lui, Pylas. Nu doar Pantheon l-a ucis, ci și propriile lui eșecuri. Oricât de mult aș încerca, nu-i pot aduce înapoi nici pe el, nici pe fratele său. Până și zeul a dispărut, iar constelația lui a fost smulsă din ceruri. Mă întorc din nou către creatură.

– Trebuie să lupți, îi spun războinicei. Toți trebuie să luptați.

               În jurul nostru, orașul ruinat arde, iar magia iluminatului refuză să dispară. Încep să alerg prin nisipul care s-a topit și a devenit sticlă. Fiecare nouă explozie magică zguduie întreaga lume, până când am impresia că însuși pământul se va despica, lăsând în urmă doar cerul. Chiar și așa, refuz să cedez. Văd mai multe baliste abandonate. Războinicii Ra'Horak își ridică scuturile pentru a se apăra de molozul clădirilor distruse. Curând, praful stârnit îi acoperă complet.

– Luptați! Trebuie să luptați!

              Strig la ei mai tare, iar în voce se aude mai mult decât aș vrea autoritatea zeului. Apoi, mă reped la iluminat și-l lovesc cu lancea în fața din piatră spartă. Sunt așa de aproape de el, încât exploziile magice îmi lovesc scutul și mă împing înapoi. Lovesc din nou cu lancea, care lasă-n urmă o dâră magică, apoi îmi ridic scutul la timp pentru a para lovitura năprasnică a iluminatului. Picioarele mi se înfig în pământ. Mă străduiesc să țin bestia la distanță, dar magia ei mă lovește cu puterea iluminaților, amplificată acum de furie și de cruzime. Răcnesc și încerc s-o împing înapoi. Energia ricoșează de pe scut în toate direcțiile, străpungând ruinele, cerul, dar și pe războinicii Ra'Horak, care încă se mai ascundeau înfricoșați sub ele. Mâinile încep să-mi tremure și respir din ce în ce mai greu. Mârâi un îndemn la luptă, dar nu pentru războinici, ci pentru mine însumi.

– Luptă...

             Creatura se încruntă. Știe ce urmează. Pământul de sub mine nu mai rezistă. Puterea m-a lăsat. Cad înapoi pe pământ; magia lăncii piere, iar coiful mi se rostogolește pe jos cu zgomot. Tușesc, scuip sânge pe pământ, apoi încerc să-mi ridic capul. Am tot Nerimazethul în față, dar o văd doar pe războinica Ra'Horak în mijlocul fumului și haosului. Îmi întoarce privirea și îmi vede ochii, de-abia acum descoperiți... Pentru prima oară, nu mă mai vede doar ca pe un Aspect. Îl vede pe omul care l-a ținut în brațe pe Pylas, când își dădea ultima suflare înfrigurată. Mă întreb dacă recunoaște stelele pe care le am tatuate pe piept, destinul meu. Sunt curios dacă vede cicatricea care le brăzdează. În ochii ei nu mai stăruie rugămintea, dar văd o lumină din ce în ce mai puternică, în timp ce creatura își adună puterile pentru încă o explozie. Deși are brațul rănit și nu și-l poate folosi, deși camaradul ei tot nu mișcă, războinica își ridică scutul și pornește împleticindu-se spre mine; doar moartea pare mai inevitabilă și mai hotărâtă decât ea acum.

– Cum... cum te cheamă?! o întreb, înecându-mă, în timp ce lumina crește.

– Asose, îmi răspunde ferm, apoi se așază lângă mine și își întoarce scutul spre explozie.

            Ruinele sunt inundate de o ilumină incredibil de puternică, arzând totul în cale, până când în urma ei rămâne doar întunericul. Acum nu mai există nicio putere, niciun Aspect. În locul unde cu câteva clipe în urmă stătea Asose, acum nu mai e nimic. Dar eu o voi ține minte. Cicatricea începe să-mi pulseze de durere. Îmi amintește de toate lucrurile peste care am trecut ca să ajung aici și de faptul că sunt viu. Pylas, camaradul meu, spunându-mi să nu-i mai întinez victoria cu sânge... Jaful barbarilor, când am fost cu toții la un pas de moarte... Cum ne-am prăbușit pe vârful Targonului... Sabia darkin, care a sfâșiat moartea pentru a mă trezi din nou la viață... Firele de grâu celest de pe munte... Mâinile mele, murdare de țărână, care lasă plugul jos și ridică lancea... Toate astea n-ar fi însemnat nimic dacă o femeie nu și-ar fi ridicat scutul, știind că avea să moară, dar că voia să lupte oricum. Puterea și sacrificiul ei le întrec cu mult pe cele ale stelelor. Le întrec cu mult și pe ale mele, și pe ale armelor Aspectului, care m-au ținut în viață. Sacrificiul ei nu va fi în zadar.

Cu mari eforturi, reușesc să mă ridic. Văd umbrele războinicilor Ra'Horak tocmai ieșiți de la adăpost, care eclipsează Discul Soarelui așezat în spatele meu, în mijlocul ruinelor. Stau și eu alături de ei – nu ca un zeu, ci ca un simplu om. Panteonul meu sunt toți cei căzuți, care mi-au câștigat o clipă în plus. Toți care au trăit și care au murit înfruntând momentul adevărului, clipa în care aleg motivul pentru care luptă, persoanele pe care le iubesc și cine sunt cu adevărat. Ce sunt zeii față de acest curaj? Absolut nimic.

– Asose! țip eu către ruine, deși coastele îmi apasă dureros plămânii.

– Asose! îmi răspund războinicii.

            Și ei sunt în mijlocul ruinelor. Creatura iluminată începe să-și adune iar puterile, dar umbrele războinicilor se măresc din ce în ce mai mult. Chiar dacă am ajuns la capătul puterilor, chiar dacă zeul din mine este mort, simt cum puterea îmi pătrunde din nou în lance și cum pana din vârful coifului începe să ardă. Luptătorii Ra'Horak își pregătesc iar lăncile, iar eu simt chemarea luptei. Și, preț de o clipă, o stea pierdută din Constelația Războiului strălucește iar, mai puternic decât soarele. Numele ei era Asose.