League of Legends: Poveste AMUMU

[KaufeNN]

A M U M U

LACRIMI ȘI LĂCOMIE

 

 

 

               Zeii, în furia lor, cutremuraseră pământul, căscând hăuri adânci, începu bătrânul Khaldun, în timp ce flăcările din cămin îi luminau chipul brăzdat de riduri. Într-o bună zi, un tânăr coborî într-una din văi. Găsi o deschizătură, o intrare într-un mormânt săpat în piatră. Părea așa de vechi că nici Șacalul nu mai știa cine îl construise. Tânărul avea copii de hrănit și o nevastă de mulțumit, așa că intră înăuntru, gândindu-se că va găsi tot felul de bogății. În jurul lui Khaldun se înghesuiau și copiii, și bătrânii. Cu toții voiau să-i audă cuvintele. Erau obosiți după ce călătoriseră o zi întreagă sub soarele dogoritor al Shurimei, dar poveștile lui Khaldun erau o desfătare rară. Strângându-și pelerinele pe umeri ca să se apere de răcoarea nopții, se apropiară și mai mult.

               Aerul răcoros dinăuntrul mormântului era ca o binecuvântare după ce îndurase arșița apăsătoare de afară. Tânărul aprinse o torță, iar lumina ei stârni umbrele dinaintea lui. Pășea cu grijă, atent să nu calce pe capcane. Era sărac, dar nu și nesăbuit. Zidurile mormântului erau cioplite din obsidian și decorate cu inscripții și picturi antice, săpate direct în piatra netedă. Tânărul era doar un om de rând, care nu știa să citească, așa că se mulțumi să privească îndeaproape imaginile. Văzu un băiat îmbrăcat în haine somptuoase, care stătea așezat turcește pe un disc în forma soarelui, purtat de mai mulți servitori. Prințul zâmbea larg. În față avea cufere doldora de aur și bogății, tributuri aduse de emisari care făceau plecăciuni, îmbrăcați în haine străine. Alte imagini îl înfățișau pe băiat mergând printre supușii lui, care se plecau cu frunțile lipite de pământ. Din coroana băiatului ieșeau raze de soare. În fața uneia dintre imagini se afla o statuetă micuță, de aur, care făcea mai mulți bani decât ar fi fost tânărul în stare să strângă în zece vieți. Nemaistând pe gânduri, o luă și o vârî în tolbă.

Nu avea de gând să mai rămână acolo. Știa că nu putea dura mult până când și alții aveau să descopere mormântul și n-avea de gând să-i întâlnească. Lăcomia putea împinge pe oricine la fapte nesăbuite. Unii sigur n-ar fi ezitat să-l ucidă ca să fure statueta de aur... și celelalte bogății ascunse. Dar tânărul nu era lacom. De ce să meargă mai departe? Dacă mai erau și alte comori, n-aveau decât să le găsească alții. Înainte să părăsească mormântul, privi o ultimă pictură. Trupul fără viață al prințului era întins pe un catafalc. Cei din jurul lui îl jeleau... dar, ceva mai încolo, alții se bucurau. Oare fusese un conducător iubit sau un tiran? Era greu de spus. Brusc, din întuneric se auzi un sunet. Tânărul simți că i se face părul măciucă. Privi în jur, cu ochii măriți de groază, ținându-și torța în față. Nu se vedea nimic.

– Cine-i acolo? întrebă el, dar nimeni nu-i răspunse.

             Tânărul clătină din cap. ''E doar vântul, ce-i cu tine?'' își spuse. ''Bate vântul, atâta tot.'' Apoi sunetul se auzi din nou, ceva mai limpede. Undeva, în întunericul criptei, plângea un copil. Dacă l-ar fi auzit oriunde altundeva, tânărul s-ar fi grăbit instinctiv să-l ajute. Aici însă, în bezna unui mormânt uitat de vreme... Voia să fugă, dar rămase locului. Plânsetul era sfâșietor, plin de jale și de durere. Oare mai era vreo altă intrare în criptă? Dacă, într-adevăr, se rătăcise vreun copil înăuntru? Tânărul începu să înainteze încet, cu torța ridicată deasupra capului. Plânsetul continua, stârnind ecouri slabe-n întuneric. Înaintea lui se deschise o sală vastă, cu podeaua neagră și lucioasă. Pereții erau acoperiți cu relicve aurite și cu nestemate. Șovăind, păși înăuntru. Se trase brusc înapoi când văzu că suprafața netedă se tulburase la atingerea sa. Simțise ceva umed. Podeaua nu era făcută din obsidian lustruit, așa cum crezuse, ci era acoperită de apă.

             Îngenunchind, tânărul sorbi câteva picături, cu palma făcută căuș. Le scuipă imediat. Apa era sărată! Aici, în inima Shurimei, la mii de leghe de marea cea mai apropiată! Plânsetul se auzi din nou, de undeva de aproape. Dincolo de lumina torței, tânărul văzu o siluetă. Părea să fie un copil care stătea întors cu spatele. Încet, cu grijă, pătrunse în sală. Apa care acoperea podeaua nu era adâncă. Simți un fior; teama îi strângea pieptul ca o gheară. Totuși, tânărul nu se întoarse să fugă.

– Te-ai rătăcit? întrebă el, apropiindu-se. Cum ai ajuns aici?

              Copilul învăluit în umbre nu se întoarse... dar începu să vorbească.

– Nu... nu mai țin minte, spuse el. Sunetul îl învălui pe tânăr, născând ecouri stranii în încăpere. Băiatul vorbea într-un dialect vechi și cuvintele îi erau stranii... dar totuși ușor de înțeles.
- Nu știu cine sunt.

– Liniștește-te, îi spuse tânărul. Totul va fi bine.

             Se apropie și mai mult, până când reuși să vadă cu cine vorbea, însă descoperirea îl lăsă fără glas. Forma dinaintea lui se dovedi a fi doar o statuetă a unui zeu, cioplită din onix. Nici plânsetul, nici vocea copilului nu veniseră de acolo.

În aceeași clipă fu apucat de o mână uscată, micuță. Cel mai tânăr dintre ascultători scoase un suspin, cu ochii mari de frică. Ceilalți copii râseră, prefăcându-se curajoși. Bătrânul Khaldun zâmbi și un dinte de aur îi străluci în lumina focului; apoi, își reluă istorisirea:

– Tânărul își coborî privirea și văzu lângă el trupul înfășurat în bandaje al prințului mort. Din ochii lui neînsuflețiți ieșea o lumină slabă, fantomatică, deși fața îi era înfășurată în bandaje. El era cel care îl prinsese de mână.

– Vrei să fim prieteni? îl întrebă băiatul, cu vocea înăbușită de bandaje.

             Tânărul se trase înapoi, smulgându-se din strânsoare. Văzu îngrozit că mâna începuse să i se usuce, să se înnegrească. Magia necurată îi urca deja spre umăr. Se întoarse și o luă la fugă. Era atât de speriat că își scăpă torța din mână; flacăra se stinse cu un sfârâit când atinse lacul de lacrimi, iar bezna îl înghiți lacomă. Totuși, lumina zilei se vedea undeva în față, nu departe. Tânărul alergă spre ea, împleticindu-se disperat, în timp ce atingerea morții îi urca spre inimă. Cu fiecare pas, se aștepta să simtă strânsoarea băiatului ridicat din morți... Nu mică îi fu mirarea când ajunse la lumină. I se păru că trecuse o veșnicie până să iasă în aerul fierbinte al deșertului, deși în realitate trecuseră doar câteva clipe.

– Iartă-mă, se auzi o voce plângăcioasă din întunericul pe care îl lăsase în urmă. N-am vrut.

– Așa a fost descoperit mormântul lui Amumu, încheie bătrânul Khaldun. Așa s-a reîntors în lume copilul mort.

– Dar toată lumea știe că e doar o poveste! strigă un copil, cel mai mare dintre toți, după o clipă de tăcere.

– Amumu e adevărat! protestă cel mai mic dintre ei. Rătăcește prin deșert și își caută prieteni!

– E adevărat, dar nu este copil, spuse altul. E un yordle!

             Khaldun râse și se ridică în picioare, sprijinindu-se într-un baston noduros.

– Sunt bătrân și mâine avem mult de mers, spuse el. Trebuia să mă fi culcat de mult.

             Cei care îl ascultaseră începură să se împrăștie, zâmbind și vorbind între ei cu voci calde. O singură fetiță rămase în urmă, privindu-l fix pe Khaldun.

– Bunicule, întrebă ea, cum ți-ai pierdut brațul?

             Bătrânul Khaldun își privi mâneca goală, cusută de umărul tunicii, apoi zâmbi.

– Noapte bună, micuțo, spuse el, făcându-i cu ochiul.

[faimosulEMY]

Bestială povestea ! :))

On 28.09.2020 at 12:14, KaufeNN said:

  A M U M U 

 

LACRIMI ȘI LĂCOMIE

                                                                                                                                                                    127 kB · 0 downloads

 

 

               Zeii, în furia lor, cutremuraseră pământul, căscând hăuri adânci, începu bătrânul Khaldun, în timp ce flăcările din cămin îi luminau chipul brăzdat de riduri. Într-o bună zi, un tânăr coborî într-una din văi. Găsi o deschizătură, o intrare într-un mormânt săpat în piatră. Părea așa de vechi că nici Șacalul nu mai știa cine îl construise. Tânărul avea copii de hrănit și o nevastă de mulțumit, așa că intră înăuntru, gândindu-se că va găsi tot felul de bogății. În jurul lui Khaldun se înghesuiau și copiii, și bătrânii. Cu toții voiau să-i audă cuvintele. Erau obosiți după ce călătoriseră o zi întreagă sub soarele dogoritor al Shurimei, dar poveștile lui Khaldun erau o desfătare rară. Strângându-și pelerinele pe umeri ca să se apere de răcoarea nopții, se apropiară și mai mult.

               Aerul răcoros dinăuntrul mormântului era ca o binecuvântare după ce îndurase arșița apăsătoare de afară. Tânărul aprinse o torță, iar lumina ei stârni umbrele dinaintea lui. Pășea cu grijă, atent să nu calce pe capcane. Era sărac, dar nu și nesăbuit. Zidurile mormântului erau cioplite din obsidian și decorate cu inscripții și picturi antice, săpate direct în piatra netedă. Tânărul era doar un om de rând, care nu știa să citească, așa că se mulțumi să privească îndeaproape imaginile. Văzu un băiat îmbrăcat în haine somptuoase, care stătea așezat turcește pe un disc în forma soarelui, purtat de mai mulți servitori. Prințul zâmbea larg. În față avea cufere doldora de aur și bogății, tributuri aduse de emisari care făceau plecăciuni, îmbrăcați în haine străine. Alte imagini îl înfățișau pe băiat mergând printre supușii lui, care se plecau cu frunțile lipite de pământ. Din coroana băiatului ieșeau raze de soare. În fața uneia dintre imagini se afla o statuetă micuță, de aur, care făcea mai mulți bani decât ar fi fost tânărul în stare să strângă în zece vieți. Nemaistând pe gânduri, o luă și o vârî în tolbă.

Nu avea de gând să mai rămână acolo. Știa că nu putea dura mult până când și alții aveau să descopere mormântul și n-avea de gând să-i întâlnească. Lăcomia putea împinge pe oricine la fapte nesăbuite. Unii sigur n-ar fi ezitat să-l ucidă ca să fure statueta de aur... și celelalte bogății ascunse. Dar tânărul nu era lacom. De ce să meargă mai departe? Dacă mai erau și alte comori, n-aveau decât să le găsească alții. Înainte să părăsească mormântul, privi o ultimă pictură. Trupul fără viață al prințului era întins pe un catafalc. Cei din jurul lui îl jeleau... dar, ceva mai încolo, alții se bucurau. Oare fusese un conducător iubit sau un tiran? Era greu de spus. Brusc, din întuneric se auzi un sunet. Tânărul simți că i se face părul măciucă. Privi în jur, cu ochii măriți de groază, ținându-și torța în față. Nu se vedea nimic.

– Cine-i acolo? întrebă el, dar nimeni nu-i răspunse.

             Tânărul clătină din cap. ''E doar vântul, ce-i cu tine?'' își spuse. ''Bate vântul, atâta tot.'' Apoi sunetul se auzi din nou, ceva mai limpede. Undeva, în întunericul criptei, plângea un copil. Dacă l-ar fi auzit oriunde altundeva, tânărul s-ar fi grăbit instinctiv să-l ajute. Aici însă, în bezna unui mormânt uitat de vreme... Voia să fugă, dar rămase locului. Plânsetul era sfâșietor, plin de jale și de durere. Oare mai era vreo altă intrare în criptă? Dacă, într-adevăr, se rătăcise vreun copil înăuntru? Tânărul începu să înainteze încet, cu torța ridicată deasupra capului. Plânsetul continua, stârnind ecouri slabe-n întuneric. Înaintea lui se deschise o sală vastă, cu podeaua neagră și lucioasă. Pereții erau acoperiți cu relicve aurite și cu nestemate. Șovăind, păși înăuntru. Se trase brusc înapoi când văzu că suprafața netedă se tulburase la atingerea sa. Simțise ceva umed. Podeaua nu era făcută din obsidian lustruit, așa cum crezuse, ci era acoperită de apă.

             Îngenunchind, tânărul sorbi câteva picături, cu palma făcută căuș. Le scuipă imediat. Apa era sărată! Aici, în inima Shurimei, la mii de leghe de marea cea mai apropiată! Plânsetul se auzi din nou, de undeva de aproape. Dincolo de lumina torței, tânărul văzu o siluetă. Părea să fie un copil care stătea întors cu spatele. Încet, cu grijă, pătrunse în sală. Apa care acoperea podeaua nu era adâncă. Simți un fior; teama îi strângea pieptul ca o gheară. Totuși, tânărul nu se întoarse să fugă.

– Te-ai rătăcit? întrebă el, apropiindu-se. Cum ai ajuns aici?

              Copilul învăluit în umbre nu se întoarse... dar începu să vorbească.

– Nu... nu mai țin minte, spuse el. Sunetul îl învălui pe tânăr, născând ecouri stranii în încăpere. Băiatul vorbea într-un dialect vechi și cuvintele îi erau stranii... dar totuși ușor de înțeles.
- Nu știu cine sunt.

– Liniștește-te, îi spuse tânărul. Totul va fi bine.

             Se apropie și mai mult, până când reuși să vadă cu cine vorbea, însă descoperirea îl lăsă fără glas. Forma dinaintea lui se dovedi a fi doar o statuetă a unui zeu, cioplită din onix. Nici plânsetul, nici vocea copilului nu veniseră de acolo.

În aceeași clipă fu apucat de o mână uscată, micuță. Cel mai tânăr dintre ascultători scoase un suspin, cu ochii mari de frică. Ceilalți copii râseră, prefăcându-se curajoși. Bătrânul Khaldun zâmbi și un dinte de aur îi străluci în lumina focului; apoi, își reluă istorisirea:

– Tânărul își coborî privirea și văzu lângă el trupul înfășurat în bandaje al prințului mort. Din ochii lui neînsuflețiți ieșea o lumină slabă, fantomatică, deși fața îi era înfășurată în bandaje. El era cel care îl prinsese de mână.

– Vrei să fim prieteni? îl întrebă băiatul, cu vocea înăbușită de bandaje.

             Tânărul se trase înapoi, smulgându-se din strânsoare. Văzu îngrozit că mâna începuse să i se usuce, să se înnegrească. Magia necurată îi urca deja spre umăr. Se întoarse și o luă la fugă. Era atât de speriat că își scăpă torța din mână; flacăra se stinse cu un sfârâit când atinse lacul de lacrimi, iar bezna îl înghiți lacomă. Totuși, lumina zilei se vedea undeva în față, nu departe. Tânărul alergă spre ea, împleticindu-se disperat, în timp ce atingerea morții îi urca spre inimă. Cu fiecare pas, se aștepta să simtă strânsoarea băiatului ridicat din morți... Nu mică îi fu mirarea când ajunse la lumină. I se păru că trecuse o veșnicie până să iasă în aerul fierbinte al deșertului, deși în realitate trecuseră doar câteva clipe.

– Iartă-mă, se auzi o voce plângăcioasă din întunericul pe care îl lăsase în urmă. N-am vrut.

– Așa a fost descoperit mormântul lui Amumu, încheie bătrânul Khaldun. Așa s-a reîntors în lume copilul mort.

– Dar toată lumea știe că e doar o poveste! strigă un copil, cel mai mare dintre toți, după o clipă de tăcere.

– Amumu e adevărat! protestă cel mai mic dintre ei. Rătăcește prin deșert și își caută prieteni!

– E adevărat, dar nu este copil, spuse altul. E un yordle!

             Khaldun râse și se ridică în picioare, sprijinindu-se într-un baston noduros.

– Sunt bătrân și mâine avem mult de mers, spuse el. Trebuia să mă fi culcat de mult.

             Cei care îl ascultaseră începură să se împrăștie, zâmbind și vorbind între ei cu voci calde. O singură fetiță rămase în urmă, privindu-l fix pe Khaldun.

– Bunicule, întrebă ea, cum ți-ai pierdut brațul?

             Bătrânul Khaldun își privi mâneca goală, cusută de umărul tunicii, apoi zâmbi.

– Noapte bună, micuțo, spuse el, făcându-i cu ochiul.

 

 

 

 

Bestială povestea ! :))